Ploieşti

Am fost luni la Ploieşti. Oficial, ca să văd Rapidul lui Peseiro în meciul contra Otopeniului. Neoficial am dat o fugă în Republica mea dragă, aşa, ca să mai iau o gură din aerul poluat de rafinăriile din zonă, dar atât de drag mie. Şi am luat, ca de obicei, revăzându-mi prieteni vechi. M-am bucurat să-l revăd pe fratele Cristian Vlad, acum cap de familie, dar care încă mai joacă la noua echipă a Ploieştiului, CSM. Am dat nas în nas cu „Burtă”, masorul echipei CSM Ploieşti, cu care am copilărit la Boldeşti-Scăeni. M-am întâlnit cu Vivi Răchită, actualul antrenor al aceleiaşi echipe, o altă amintire a copilăriei mele. I-am revăzut pe Costel Lazăr, fostul mijlocaş, şi pe Mitică Jipa, portarul de cauciuc, din anii ’80 ai Petrolului. Pe nea Mircea Dridea, căruia i-am şi restituit trei fotografii pe care mi le dăduse acum vreo doi ani când am scris un material despre el şi Virgil, adică Dridea II. Până şi de guralivul Ulise am dat, cel care mi-a fost maestru de ceremonii la nuntă. Pentru prima oară, însă, e adevărat că n-am mai fost pe stadioanele din Ploieşti de ceva vreme, n-am mai dat de fetele mele care vindeau odinioară seminţe. De Aurora, de Anica, de celelalte. Îmi aduc aminte cum, prin toamna lui 2000, când am coborât din autocarul Rocarului ca „duşman” al Petrolului, toate ţigăncile din parcare s-au uitat la mine şi au exclamat: „Uite-l, fă, pe Adi al nostru. A crescut mare şi s-a făcut boier de Bucureşti. Mânca-i-aş gura lui de băiat!” Şi toţi fotbaliştii de la Rocar, în frunte cu Romică Buia, şi-au făcut cruce şi au exclamat: „Ăsta chiar e cunoscut la el în oraş!” Ţin minte, că, după moartea mamei, pe Aurora şi pe Anica le-am chemat acasă şi le-am dat de pomană câteva sacoşe pline cu haine. Au început să plângă. Ce o mai face tanti Anica? Era bătrână. Mai bătrână decât noi, adică decât Aurora şi decât mine. S-o fi prăpădit săraca. Am vrut să întreb de ea, dar n-am avut pe cine. Nici vânzătoare de seminţe nu mai sunt pe stadioanele din România. S-au plictisit şi ele de spectacolul ieftin. Pe stadioanele din România bate vântul. Nu mai sunt fotbaliştii de altădată, nu mai sunt jurnalişti adevăraţi, nu mai sunt nici măcar ţigăncile care vindeau odinioară seminţe de floare şi de bostan îmbiindu-te cu clasicul: „Hai la Carolina să-ţi dea bomboane agricole. Frigeeee, băieţii. Ie, calde!”. Acum oamenii cumpără seminţe de la „angro” sau de la supermarket, ori de la „butic”. Şi dacă ar mai fi dispuse să vândă, ţigăncile nu ar mai avea ce. Păi cine naiba mai cultivă floarea soarelui în România? Nici măcar Porumboiu. Pe vremuri, prin anii ’70, mama lui Florea, jucător la Metalul Plopeni, era una dintre cele mai cunoscute vânzătoare de seminţe din Prahova. Tata, Dumnezeu să-l odihnească, cumpăra adesea de la ea din respect pentru băiatul ei, un luptător, gen Bănel. Mama lui Florea nu a fost singura mamă de fotbalist care a vândut seminţe în tribună, în timp ce fiul ei îşi rupea piciorele pe gazon. Au fost şi altele, nu-mi vin acum în minte. Ăsta e Ploieştiul meu. Un oraş de care mă leagă multe, dar în care acum mă simt sărac. Ca atunci când, prin anii ’80, am plecat la şcoală, la Capitală, ca să mă fac, cum ar zice şi acum ţigăncile mele, „boier de Bucureşti”.

PS: Am văzut luni la Ploieşti, din nou, cea mai frumoasă galerie din România, cea a Rapidului.