Prieteni pierduţi

Câţi dintre voi nu aveţi cel puţin un fost foarte bun prieten. Un ex! Un om în faţa căruia, până cu puţin timp în urmă, îţi deschideai sufletul. Îi cereai sfaturi, îi dezvăluiai secrete fără să te consideri ulterior vulnerabil. Un om căruia îi povesteai până şi visele de peste noapte sau de peste zi.

Şi nimic nu e mai dureros ca atunci când constaţi că omul căruia i te spovedeai nu e un prieten adevărat. La început e un reflex. Un reflex spre împăcare. Din partea ta, bine înţeles. Tot din altruism, cauţi vina doar la tine. Prietenul e în afara oricărei bănuieli. Tu ai greşit, numai tu. Pentru că nu ai ştiut să gestionezi această relaţie. Ce mârşavi suntem noi şi ce înger e el sau ea. El sau ea, prietenul, confidentul, preotul nostru.

Şi apoi constaţi că vina e la mijloc. E undeva între tine şi el sau ea, cel pe cale să devină ex. Încerci pentru ultima oară să salvezi relaţia. Lacrimi, rugăminţi, scrisori nicodată scrise şi niciodată citite, fără expeditor şi fără destinatar, ştiute doar de tine şi de el sau de ea. El sau ea, cel pe cale să devină ex.

Şi apoi linişte… Într-un cimitir devastat, cauţi un loc în care să-ţi îngropi prietenia. Acel sentiment pe care îl considerai intangibil, fără de sfârşit.

Am înmormântat multe prietenii. Diverse prietenii. Poate şi din cauza mea. De fapt, sigur şi din cauza mea. Dumnezeu îmi e însă martor că am pus suflet în toate. Am jucat de cele mai multe ori rolul pompierului de serviciu. Alteori pe cel al groparului cu simbrie, plătit la numărul de gropi.

Unii oameni se schimbă. Din diverse motive. Îi schimbă intruşii, adică cei care apar ulterior în relaţia noastră cu ei. Cunosc oameni care chiar şi după ce s-au căsătorit, adică şi-au făcut alţi prieteni, au rămas aceiaşi. Alţii, însă, s-au lăsat duşi de nas şi, în numele iubirii celei oarbe, şi-au abandonat prietenii adevăraţi. Se vor căi mai tîrziu. Sau poate niciodată. Unii îşi dau seama de greşelile … tinereţii să le spunem. Alţii, nu. Îşi abandonează prietenii vechi, pentru cei noi, fără umbră de regret. Bravo lor! Măcar nu suferă. În schimb, îi bagă pe alţii în spital, transformându-i în poeţi ori filozofi de conjunctură.

De-a lungul existenţei mele am jucat în toate aceste roluri. Câte un pic din fiecare. Aş fi ipocrit să spun că am fost mereu o victimă şi că doar ceilalţi au fost răi cu mine. Şi eu am provocat durere, aşa cum, la rândul meu, am suferit. Şi jur, nimic nu e mai urât decât acel sentiment care te încearcă atunci când te simţi părăsit.