De când nu mai beau tutun şi nici măcar cafea, cred că au trecut două luni de la această decizie bruscă ce mi-a îmbunătăţit calitatea vieţii într-un oarecare procent, dimineţile mele se rezumă doar la revista presei.
Şuetele de la capătul holului, alături de nea Florian şi de celelalte vecine fumătoare de pe palierul meu din Mexic, sunt istorie. Vecinii îmi simt lipsa, dar mă admiră şi mă dau exemplu de fiecare dată când mă văd: “Bravo, vecine! Vedeţi ce înseamnă ambiţia? Noi de ce dracului nu reuşim să ne lăsăm de sărăciile astea”, comentează ei. Le dau dreptate, e doar o chestiune de ambiţie! Şi, aş mai adăuga, de consecvenţă!
Revista presei în “Celula 207” din Mexic demarează în fiecare dimineaţă, mai ales de când am început colaborarea cu Eurosport, cu ziarele din Anglia şi cu cele din Germania. Acolo unde nu înţeleg apelez fără ruşine la dicţionar, la “gugăl transleit” ori la un prieten. Acelaşi sau aceiaşi de fiecare dată.
Navighez, în funcţie de evenimentele pe care le am de comentat la Eurosport, şi nu de puţine ori, inclusiv prin apele învolburate ale presei asiatice ori arabe! E greu, dar e interesant!
Iar în final dau o raită şi prin apele tulburi ale presei autohtone. E mai uşor, credeţi-mă, cu presa asiatică ori arabă.
Nu ştiu de ce, dar am impresia că cei care livrează informaţia în România, aici nu mă refer la unele site-uri independente sau la puţinele bloguri scrise cu cap, sunt, în marea lor majoritate, securişti şi, în acelaşi timp, proşti. Superbă, dar catastrofală combinaţie. Oamenii dezinformează cu bună ştiinţă, dar, ceea ce e mai grav, sunt convinşi că ăsta e genul de presă de care românul are nevoie.
“Educaţia” băgată sistematic pe gât acestui popor în ultimii 25 de ani, ca o continuare nefericită, chiar criminală, a celor 50 de ani de manipulare comunistă, a limitat presa din România, într-un timp record, la online. Atât, online. Mă uit la tarabele de azi şi nu văd nimic. Închid ochii şi revăd sutele de ziare şi de reviste din anii 90. E adevărat, şi atunci multe erau de umplutură, de proastă calitate, dar măcar diversificau oferta.
Îmi e dor să ţin în mână un ziar, să-l răsfoiesc şi apoi să dau fuga să mă spăl pe mâini de plumbul de pe degete. Acesta e şi motivul pentru care, de fiecare dată când am ocazia, cumpăr câte un ziar, colecţia mea cuprinzând inclusiv exemplare din “Frankfurter Allgemeine Zeitung” sau din “Honolulu Star”.
Online-ul presei româneşti, ce a mai rămas din ea, din presă, e plin de titluri-capcană, de articole fără fond (90 la sută dintre ele cu tentă sexuală ori politică), în care frumoasa noastră limbă română e supusă tuturor perversiunilor sexuale de indivizi, băieţi şi fete, cu grave probleme de sănătate mintală.
Eram hotărât să dau câteva exemple. Nu mai dau. Ar fi prea multe.
De când nu mai beau tutun şi nici măcar cafea, dimineţile mele se rezumă doar la revista presei. A presei străine. Uneori, din ce în ce mai rar din fericire, revin la a noastră, din care am făcut parte aproape două decenii. Mă cotropeşte însă instantaneu acea stare de rău, de disconfort, ca atunci când deschizi o conservă expirată.
PS: e tragic totodată când descopăr, printre semnatarii unor articole de doi lei, jurnalişti buni, care, după principiul “n-am ce să fac, tati, n-am unde să mă duc”, acceptă compromisul de a activa în această uzină de livrat incultură, prostie şi mizerie.