Rivoluţia din ianuarie 2012

Ce popor de doi lei suntem… Ne frecăm palmele de satisfacţie atunci când cel de lângă noi gafează şi ne rugăm să biseze. Scuipăm de trei ori în sân şi zicem:  “să fie la el”. De ce să-l ajutăm pe cel aflat la ananghie? Nuuu, îi dăm în cap. E mai simplu. Să se înveţe minte şi altădată să stea în banca lui. Dar ce a făcut? Mai contează? Nu.

Aşa am fost mereu. Chiar şi înainte de 1989. Dar de ce naiba vorbesc eu acum, când afară, vorba lui conu Leonida, e Rivoluţie. Asta apropo de scandalurile începutului de an. Şi în decembrie 1989, cei mai mulţi dintre români au privit pasivi la televizoarele alb-negru cum fuge Ceauşescu şi scăpăm cu toţii de tiranie. După mai bine de 20 de ani de la căderea comunismului, cei mai mulţi dintre noi au rămas neschimbaţi. Înjură conducătorii în timp ce mănâncă o alună şi desfac o cutie de bere ori pepsi, lucruri rare pe vremuri!

Pe român nu îl mai impresionează absolut nimic. După spectacolul cu terorişi şi cele două  sau trei invazii ale minerilor în Bucureşti, românul nu se mai lasă impresionat cu una cu două. Tocmai de aceea, ceea ce se întâmplă zilele acestea pe la Universitate şi Piaţa Unirii pare o glumă proastă. Sună telefonul. O rudă din provincie îşi exprimă disponibilitatea de a-mi ţine fetele o perioadă până trece Rivoluţia. Îi spun că în Bucureşti nu sunt probleme decât pe câţiva metri pătraţi. Ruda e dezamăgită… “Păi şi televiziunile, ziarele”, zice. O liniştesc, spunându-i că doar televiziunile şi ziarele sunt interesate de scandalul din centru Bucureştiului, că noi, restul, ne vedem de treabă, aşa cum mulţi îşi vedeau de treabă în decembrie 1989. Nici măcar cei care ar trebui să asigure liniştea.

N-am să înţeleg vreodată de ce din şefii forţelor de ordine, jandarmi, poliţişti, nu e o persoană măcar care să îşi dă demisia. În schimb susţin conferinţe de presă în care repetă ceea ce ştim cu toţii: că sunt incompetenţi. O ştim cu toţii, noi cetăţenii acestei ţări frumoase, bogate, dar care e sodomizată fără întrerupere de toţi retardaţii şi aventurierii politici.

N-am să înţeleg vreodată de ce nu există în România formaţiuni politice, altele decât cele de la guvernare, capabile să profite de conjunctura favorabilă schimbării în acest moment. Oamenii ăia strigă în stradă, dar o fac fără convingere, fără sprijin. Mă refer aici la cei care au într-adevăr idee de vreo revendicare. Spun asta pentru că am văzut oameni zilele astea protestând fără să fie capabili să explice ce anume i-a îndemnat să iasă în stradă.

Asta e cu Rivoluţia. Nu e pentru oricine. Îi spuneam astăzi, mai în glumă mai în serios, unui coleg, cu mult mai tânăr decât mine: “Tati, e rândul vostru. Noi am făcut una. Produceţi şi voi o Revoluţie. E momentul, nu-l scăpaţi”. Mi-a râs în nas. Iar eu îmi amintesc de dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, când am plecat la Revoluţie cu haina ruptă de o mamă care mă implora să rămân în casă.