Meciul dintre naţionalele de jurnalişti sportivi ale României şi Ungariei s-a încheiat. I-am bătut pe confraţii unguri cu 4-2 în “balonul” din apropierea “Arenei Naţionale”, acolo unde peste doar câteva ore naţionala lui Piţurcă va da piept cu Ungaria, într-o confruntare care depăşeşte graniţele unui simplu meci de fotbal.
Am apărat tot meciul. Am gafat la un gol, dar apoi m-am revanşat. A ieşit bine. În plus, am fost coleg de echipă, preţ de o oră, cu Miodrag Belodedici, “stranierul” echipei noastre, pe care eu îl consider cel mai mare fotbalist român al tuturor timpurilor. După nea Gicu Dobrin! Belo a avut însă neşansa să se nască fundaş. Dacă ăsta poate fi numit ghinion.
Bem o bere şi ciugulim câte ceva alături de ziariştii maghiari. Pe unii îi ştiu de anul trecut. Sunt băieţi. Evenimentul se consumă la o cârciumă, “La Copaci”, aflată în vecinătatea “balonului”. Ies pe terasă. Fumez şi mă gândesc în continuare cum să fac să-mi aduc fetele la meci. Afară, tot la un tutun, e unul dintre adeversarii de mai devreme. “You are for the first time in Romania? Do you like Romania?“, îl abordez pe ziaristul maghiar. “Putem vorbi şi în româneşte”, îmi răspunde omul! “Eşti nebun? Ştii româneşte?”, îl întreb mirat. “Păi, sunt din Miercurea Ciuc, de la un ziar local”, îmi zice el. Aşadar, stau de vorbă cu un stranier din naţionala jurnaliştilor maghiari. Omul e coleg la “Hargita Népe” cu bunul meu prieten Gyula Kopacz! Zice că mă ştie.
Eliberez zona primul, după două beri, un aperitiv, câţiva cartofi prăjiţi şi un cârnat. Mă grăbesc să ajung la întâlnirea cu cineva care mi-a promis trei bilete pentru meciul de diseară. Ar fi chiar o minune să pot aduce fetele pe stadion. Fetele mele care au asistat la meciul România – Albania, de acum câţiva ani, ultimul disputat pe fostul “23 August”, şi la finalul căruia a început demolarea simbolică a unei arene la ridicarea căreia a participat şi bunicul lor. Adică, tatăl meu.
Nu îmi vine să cred, am în mână trei bilete! Le sun pe fete, care chiuie de bucurie la auzul veştii. Îi spun doamnei Anişoara că biletele sunt pentru ele, pentru toate trei. Eu mă duc la masa presei. Sunt sigur că nu înţelege nimic din gestul meu. I se pare, probabil, normal. Şi, până la urmă, chiar e un gest normal.
Pornesc triumfător spre Mexic, într-un “14”, în care mă îmbarc la “Diham”. La capăt, la “Poarta 4”, e un “Shop end gău”. Intru, iau o bere ieftină, dar rece, şi mă aşez pe treptele magazinului, alături de doi beţivi din cartier care fac poştă un “Newmarkt” la un litru. Îi cunosc. Sunt de-ai mei, mexicani. “Domnu’ ziarist, batem diseară? Futu-le muma-n cur de bozgori?”, cer ei părerea unui specialist! “Îi batem, tati, cum să nu-i batem”, zic. Răspunsul îi mulţumeşte peste măsură. Au acum confirmarea unui deznodământ aşteptat de o ţară întreagă.
Mai e o oră până la meci. Aştept fetele în capăt la “Maior Coravu”. Apar cu vreo jumătate de oră înainte de start. Au bilete la tribuna a II-a, dar într-o zonă civilizată. Îmi pare rău că nu sunt cu ele, deşi aş fi putut.
Urc la masa presei şi îmi caut locul. La marginea fiecărui rând e o listă cu publicaţiile şi cu jurnaliştii acreditaţi la meci. Îmi găsesc numele pe o foaie mare, alături de alte câteva. “Adrian Dobre – Seat 12”. Ce tare!
N-am laptop, nu e nevoie să stau pe telefon, nu e necesar să fiu stresat. Îmi e dor însă de vremurile în care îmi făceam meseria sub ameninţarea timpului, a bateriei de la telefon, a lipsei de informaţii.
“Arena Naţională” aduce mai degrabă a teatru de război. Petardele explodează fără încetare. Mă întreb cum dracului au putut intra spectatorii cu atâta muniţie! Ce naiba păzesc ăia la porţi? Pentru ce pana mea sunt plătiţi?
Suporterii maghiari, câteva mii, sunt în stânga oficialei, la peluză. Mi se par mult mai organizaţi decât la ultimul meci România – Ungaria. Ai noştri, ca de obicei, îşi dau în petec. Se iau la harţă cu forţele de ordine. Un om e aruncat din tribună, aşa, ca un sac de cartofi. Îmi vine să vomit… Între oameni şi animale nu mai e nicio barieră. Noi, oamenii, putem fi, uneori, cel puţin egalii reprezentanţilor regnului animal. Şi n-am să înţeleg niciodată de ce trebuie să ne întoarcem atât de mult pe scara evoluţiei.
Mă uit pe echipe şi îmi aduc brusc aminte de vorbele lui Piţurcă spuse acum ceva vreme: “La echipa naţională vor fi convocaţi doar cei care sunt titulari la echipele lor de club”. Cu toate astea, Moţi e rezervă, Chiricheş e titular. N-are omul cu cine. Dar chiar şi aşa, n-ai cum să nu baţi Ungaria.
În poarta Ungariei e Gábor Király. Are aproape 39 de ani! M-am pozat cu omul ăsta acum 15 ani, în faţă la “Crowne Plaza”. Am poza, pe undeva, pe aici, în Mexic. Ţin minte că stăteam alături şi mă uitam de jos în sus la el, deşi am 1,86! Király al meu, am impresia, e tot în izmenele alea în care apăra la meciul ăla din 1999.
Se intonează imnurile. Cât mi-aş dori să oferim lumii întregi imaginea unui popor civilizat, dar nu se întâmplă asta. Imnul Ungariei e huiduit atât de copios, încât jucătorii maghiari nu realizează când se termină.
Al nostru e cântat de tot stadionul. Ca la “Karaoke”, pe ecranele de desupra gazonului, versurile imnului nostru curg frumos. Toată lumea primeşte nota maximă!
Începe meciul. Ai noştri domină. La fel ca şi ungurii din tribună, ungurii de pe teren mi se par mult mai organizaţi decât anul trecut. Am impresia însă că, dacă le dăm repede gol, nu îi mai scapă nimeni.
Vine şi golul, taman la finalul primei reprize! E bine!
Ies la o ţigară, alături de câţiva jurnalişti bătrâni. Constat că am ajuns să ne entuziasmăm de un jucător de 34 de ani, care şi-a bătut joc de cariera sa, readus la naţională în postura de “salvatore della patria”. E trist. Omul nu rezistă decât o oră, deşi nivelul meciului nu e unul care să te dea pe spate.
După pauză, naţionala lui nea Piţi face ce ştie mai bine, se bagă cu curu-n poartă. Admirabilă tactică!
Ungurii prind curaj. Simt că se poate, deşi n-au mijloacele necesare să construiască, să-l deranjeze în vreun fel pe şomerul Tătăruşanu. Mă uit după Balázs Dzsudzsák. Nu îşi găseşte locul pe teren. Iar a făcut un meci slab, deşi toată lumea îl umflă. Nu cu pompa, ci cu … cu trompa, vorba lui Toma Caragiu.
Mă rog să nu facem vreun fault prin preajma careului, pentru că, atunci, Dzsudzsák ăsta, care nici măcar un băiat arătos nu e, ba dimpotrivă, nu va rata ocazia să ne bage mortu-n casă. Dar tocmai asta se întâmplă…
Nea Piţi mută. Mută încă dinainte ca ungurii să ne egaleze. Intră Tănase. Am auzit că băiatul ăsta nu adoarme decât dacă are pe noptieră cel puţin o sticlă. O sticlă de orice. Aşa am auzit.
Meciul se încheie. Ungurii sunt fericiţi. Şi ăia din teren, dar mai ales cei din peluză. Suporterii români nu mai au puterea nici măcar să huiduie. Mă uit spre locul unde ungurii, ăia din teren şi ăia din peluză, sărbătoresc un egal istoric, o remiză nesperată, un punct făcut cadou de naţionala lui peşte prăjit.
Câtă chimie între suporterii şi jucătorii unguri! La noi nu există aşa ceva. N-a existat vreodată. Cică, trenul ăla care i-a adus pe fanii maghiari la Bucureşti a fost plătit de băieţii lui Pál Dárdai. Ca preţ pentru înfrângerea din meciul cu Irlanda de Nord. În plus, jucătorii le oferă tot e au pe ei suporterilor. Ai mei ies din teren cu capul plecat.
“Trebuie să refacem psihicul echipei şi să învingem în Finlanda, etc, etc”, declară, după meci, Sânmărtean, fotbalist din categoria “brânză bună în burduf de câine”. Păi, Sânmărtene, tati, dar cu psihicul poporului român cum facem? Pe ăsta cine îl reface? N-aţi înţeles nimic din meciul ăsta. Habar n-aveţi cât de mult contează pentru ţara asta un meci cu Ungaria. Păi de unde pana mea să ştiţi? Vă doare fix în cur… Puteaţi să pierdeţi în Grecia, puteţi să pierdeţi în Finlanda, dar trebuia să învingeţi Ungaria, fraierilor…
Nea Piţi ne asigură că suntem în grafic. Că Sânmărtean şi Rusescu s-au descurcat onorabil, că… Cine a ajuns să joace pentru România…
Cu nea Piţi chiar n-am nimic. Asta e…
Mă îndrept spre Mexic. Apuc să îmbrăţişez fetele, care au venit la meci, am uitat să spun, în tricourile Petrolului, că doar sunt galbene.
Mă opresc la graniţă, undeva, la o familie de români, unde comentăm meciul. Bem un “Tokaji”! Jur! “Tati, nu mai avem altceva”, se scuză gazda. Butonăm. Admirăm spiritul de sacrificiu al polonezilor (în Polonia, imnul Germaniei nu a fost fluierat!), ne mirăm de ardoarea cu care Franţa abordează meciurile sale amicale din grupă, ne rugăm ca Finlanda să egaleze Grecia.
Mi se face foame. Gazda mea trânteşte într-o tigaie o pastramă de berbecuţ. Mă uit la ceas. E trecut de ora două. Nu îmi e însă somn. Sunt invidios pe ungurii ăia care savurează chiar acum, într-un tren de noapte, în drum spre Budapesta, egalul de la Bucureşti.
Mă dor picioarele de mor. Tocmai mă lăudam înaintea meciului la prietenul Sorin Breazu că am găsit o pereche de bascheţi la reduceri. Chilipirul mi-a distrus însă degetele de la picioare. Chem un taxi, deşi până-n Mexic sunt doi paşi. Îl asigur pe şofer că-i plătesc civilizat, doar să mă ducă acasă. Înjură şi el naţionala României. E supărat că le-am făcut ungurilor cadou nu un punct, nu un gol după o pauză de 42 de ani, ci satisfacţia de a se bucura la Bucureşti şi pe tot drumul până la Budapesta. “Nu mai avem mândrie, nu mai avem patriotism, nu mai avem nimic. Suntem nişte proşti”, mi se plânge taximetristul. Nu-l pot contrazice. Plătesc, cobor şi urc în celula mea din Mexic, unde îi comunic lui Tommy, motanul meu, rezultatul meciului.
PS: Aş vrea să le mulţumesc prietenilor care m-au ajutat să le aduc pe fete la meci. Se ştiu ei!