Lea, soră-mea, m-a sunat zilele trecute să-mi spună că a murit doamna Barbu. Doamna Barbu, vecina noastră de la Ploieşti, de pe Găgeni 88. Familia Barbu locuia chiar sub noi, la etajul trei. Erau dintre cei vechi în blocul nostru, chiar printre primii mutaţi acolo, dacă nu greşesc. Doamna Barbu şi domnul Barbu, aşa le spuneam pentru că erau printre intelectualii blocului, aveau doi băieţi: Doru, de aceeaşi vârstă cu frate-miu Edi, şi Zefir, mai mic, parcă, cu un an decât mine. Băieţi de băieţi, educaţi.
Tot Lea, soră-mea, mi-a zis că vecinii n-au fost în stare să cumpere o coroană pentru înmormântare. “Păi, măi Adi, noi trebuie să fim mândri. Mama şi tata s-au dus pe ultimul drum ca nişte vedete. Toată lumea i-a plâns, iar la mormânt nu era loc de coroane. Ce îţi mai e şi cu viaţa asta… “.
Vine o vreme când nu mai contezi. Lumea te uită. Aşa e, cum a zis Lea, soră-mea. Când au murit mama, mai întâi, şi tata, toată lumea i-a jelit. S-au dus şi tineri, iar atunci durerea şi regretul sunt infinit mai mari. Pentru Doru şi pentru Zefir ştiu că n-a contat vârsta la care mama lor s-a dus. E doar mama lor.
Uneori îmi doresc să mă ia Dumnezeu, sau dracu, depinde (!), mai devreme. Măcar să mă regrete cineva. Chiar şi, aşa, de chichi. Ce m-aş mai distra când i-aş auzi pe oamenii care nu m-au apreciat vreodată spunând: “Ce ziarist era Adi Dobre! Ce caracter! Ce om deosebit! Din păcate nu l-am apreciat la adevărata sa valoare. Păcat că s-a dus…”. Să le ia dracu de vorbe. N-au nicio valoare după ce mori. Asta am vrut să spun. Arată oamenilor respectul atunci când sunt în viaţă. Preţuieşte-l pe cel de lângă tine şi nu îi căuta defectele, ci calităţile. Valeriu Mihăilescu, prietenul nostru drag, căruia în ianuarie, pe 13, îi facem de 7 ani, avea o vorbă: “Profesore, iubeşte-mă cu defectele mele”. O spunea ori de câte ori simţea că eşti supărat pe el. Sâmbătă, când mă uitam cu fetele la dvd-urile cu nunta noastră, care a fost acum zece ani, l-am revăzut pe Valeriu… Şi pe Cătălina, soţia sa… Şi pe tata… Toţi morţi…
Uneori am impresia că niciunuia nu i-am arătat respectul cuvenit şi îmi pare rău acum. Mă rog adeseori, când merg cu fetele la biserică şi aprind câte o lumânare pentru fiecare dintre ei, să mă ierte. Măcar atât mai pot face.
Pentru doamna Barbu, vecinii n-au găsit de cuviinţă că femeia asta merită o coroană din partea lor. Şi au stat împreună în acelaşi bloc, mulţi dintre ei, fix 45 de ani… O viaţă de om.
Cât de curând, am mai promis, dar de data asta mă voi ţine de cuvânt, voi striga catalogul blocului de pe Găgeni 88, din Ploieşti. Voi lua apartament cu apartament, familie cu familie, şi voi scrie despre cei cu care am copilărit, despre cei alături de care am crescut, despre cei care mi-au influenţat decisiv destinul.
Dumnezeu să o odihnească pe doamna Barbu, vecina mea.
O veste trista sau poate ……. naturala.
O sa ii spun si mamei despre aceasta veste.
Imi aduc minte foarte bine de Doamna Barbu.
O femeie linistita care intotdeauna avea ceva bun de spus pana si despre mine, Dracu impielitat.
Dar cam la fel era si Domnul Dobre, niciodata combativ.
Viata trece fara sa ne intrebe pe noi si cand e timpul sa se termine ne intristam chiar daca este ceva natural.
Poate ca este o lipsa in educatia noastra sa nu acceptam ce este normal.
Sau poate spiritul de conservare se opune finalitatii.
Am un amic de 90 de ani care ma uimeste cu felul lui de a ignora varsta.
Vrea sa-l invat sa navigheze pe ocean cu o ambarcatione cu panze si vrea sa invete apicultura. Si-a pus dantura perfect noua ca doar are nevoie sa manance zilnic.
Dar in schimb isi permite multe fiind milionar.
Condoleante domnului Barbu si lui Doru si Zefir.
imi pare rau sa aud vesti triste ,desi stau la o distanta destul de mic de blocul in care am locuit.