Serbia

În urmă cu 10 ani, mergeam pentru prima oară, avea să fie şi ultima, în Iugoslavia. La Beograd. Un concurs de împrejurări a făcut să mă lipesc de o deplasare la un meci pe care nu-l voi uita niciodată: Iugoslavia – Croaţia! 18 august 1999, pe “Maracana” belgrădeană, 100.000 de suflete i-au încurajat pe plavi aşa cum nu văzusem până atunci. Nici nu aveam să mai văd. Mijatovici, Stojikovici, Mihajlovici, Miloşevici, Kovacevici, jucători unul şi unul, evoluau pentru Iugoslavia. De cealaltă parte, croaţii: Bilici, Prosinecki, Suker, Boban şi Jarni încă mai aveau tricourile ude de transpiraţia de la Mondialul francez, când au terminat pe podium.

În spatele nostru, la loja oficială, stătea Slobodan Miloşevici. Undeva, mai în dreapta, o fanfară îşi făcea numărul. Cineva se jura că l-a văzut pe însuşi Goran Bregovici dirijându-i pe instrumentişti. Curentul de simpatie de dinaintea partidei m-a obligat să mă opresc pe stradă şi să-mi comand un tricou. Am ales unul cu Mijatovici, pe care acum un an i l-am dat lui Padre Bichir. Îi plăcea lui mult. Mi-am luat şi un fular. Încă îl am.

N-am să uit vreodată momentul în care oamenii lui Miroslav Blazevici au intrat pe teren. Iadul a cuprins “Maracana” pentru minute bune. Atunci am avut pentru prima oară în viaţă senzaţia că surzesc. Toată ura acumulată într-un război pe care nimeni nu şi l-a dorit s-a transferat în coardele vocale şi în zecile de mii de piepturi ale oamenilor din tribune. Fotbaliştii croaţi, în schimb, au păşit ţanţoş pe gazonul de pe “Maracana”. Ca nişte armăsari care tocmai mîncaseră fiecare cîte o tavă de jaratec. Aveau, parcă, vată în urechi.

Pe la mijlocul primei reprize, câteva grenade lacrimogene au explodat la un loc cu petardele din arsenalul sârbilor. Diversiunea urmărea, am aflat ulterior, ca Miloşevici să plece de la meci. O oră a fost oprit meciul. Jucătorii s-au refugiat la cabine. Spectatorii au fugit în afara stadionului, pentru a reveni cu mult mai multă energie. Miloşevici a plecat şi nu s-a mai întors.

A fost 0-0. La plecare, în spatele tribunei oficiale, cineva mi-a arătat o casă. “Ştii a cui e?”. Am ridicat din umeri. “A lui Arkan!”.

Sâmbătă vreau să ajung din nou la Beograd. Meciul Serbia – România e doar pretextul acestei excursii. Aş vrea să revăd locurile pe care le-am descoperit acum zece ani. Ministerul de Interne, care la ora aceea încă fumega după bombardamentele SUA, străzile pline de terase, parcul din centrul capitalei sârbe. Acolo unde am dat peste o sârboaică trecută de prima tinereţe, dar de o frumuseţe rară, care vindea fel de fel de suveniruri. Ţin minte că am încins o discuţie cu ea, pe diverse teme, bine-nţeles cu ajutorul unui translator. La plecare, m-a întrebat cum se spune te iubesc în limba română. După ce a ascultat, a făcut o pauză, a tras aer în piept şi mi-a zis, aşa cum n-am auzit din gura multor românce: “te iubesc”. I-am răspuns şi eu: “Volim te”.

PS: Iugoslavia se afla în acea perioadă sub embargo. România a luat hotărârea de a institui sancţiunile economice împotriva Iugoslaviei fără ca Occidentul să ne ceară asta. Probabil, mai devreme sau mai târziu, Vestul ar fi făcut-o. Aşa însă, ne-am făcut de râs în faţa singurului vecin cu care ne-am mai înţeles de-a lungul istoriei, să zicem, cât de cât bine. Am ajuns în vamă. Un lung şir de Dacii era împins, pentru a face economie de benzină, către punctul de frontieră. După un control sumar, vameşu, carel cu greu găsea un loc pentru aplicarea vizei, le dădea “verde” oamenilor. Românii treceau graniţa şi se grăbeau să vândă benzina cu care veniseră în Serbia. Eram cu un Cielo, de la Gazeta Sporturilor, acolo unde scriam în acea perioadă. Un vameş ne-a făcut semn să ne apropiem. Ne-a spus că totul e în regulă şi ne-a urat drum bun. Înainte de a ne da paşapoartele, ne-a întrebat în ce calitate mergem la meci. “Suntem jurnalişti”, am strigat noi, mândrii. Răspunsul nostru sincer ne-a consemnat în vamă pentru următoarele 4 ore. Pentru că eram jurnalişti, aveam nevoie de o aprobare specială de la Ministerul de Externe de la Beograd. După 4 ore, vameşul a venit la noi şi ne-a spus: “Noi n-avem nimic cu poporul român. Uitaţi-i pe ăştia care intră să vândă o canistră de benzină. Nu le facem nimic. Nici vouă nu vă facem nimic. Dar ce a făcut conducerea ţării d-stră împotriva Iugoslaviei e de neconceput. Am încercat şi noi să răspundem într-un fel. De exemplu, îngreunând misiunea jurnaliştilor prin această aprobare obligatorie. Nu veţi face rost de ea! Aşa că, haide, drum bun la Beograd. Şi să bată Serbia!”.