Aş închide toate televiziunile de ştiri. Plus alte câteva, care de ani buni nu fac altceva decât să dezinformeze, să vândă iluzii, să spele creiere, să mintă cu neruşinare. Zilele trecute, în calitate de musafir, m-am văzut obligat să urmăresc jurnalele de ştiri de la ora 19.00 de la protv şi antena 1. Mi-a venit să vomit. Dincolo de compasiunea şi de îngrijorarea ce te cuprind atunci când ştii că semeni de-ai tăi sunt în suferinţă, modul în care oamenii ăştia fabrică ştiri este condamnabil. În numele “reitingului”, ştirile despre satele înzăpezite din sudul Moldovei sunt prezentate, fără excepţie, într-un stil absolut original. Mi-am amintit că şi la inundaţii au făcut la fel.
Mă opresc aici, nu vreau să mai vorbesc despre asta. Mi-am spus părerea, le-aş închide pe toate. Şi aş înfiinţa o poliţie a bunului simţ, a bunelor maniere.
Astfel de ştiri, ca să revin totuşi pentru că uitasem un aspect, pe mine, nu neapărat că mă lasă indiferent, dar nu mă mai impresionează.
Spun asta pentru că mulţi dintre cei care aşteaptă acum ajutoare, le aşteaptă şi în restul anului. Şi când plouă, şi când când nu plouă, şi primăvara, şi vara, şi toamna. Pentru mulţi dintre români, a aştepta ajutor, indiferent de anotimp, a devenit ocupaţie de bază. La fel ca şi văitatul.
Stau toată ziua şi se plâng, dau vina pe soartă, pe guvern, pe destin, dar nu fac nimic. În seara asta am mers pe jos de la Diham până acasă, la Sălăjan. Am obosit, de parcă aş fi alergat două ture de IOR. Trotuarele pline de zăpadă, deşi dacă asta e iarnă în Bucureşti, atunci eu sunt preot catolic. Nimeni, absolut nimeni nu face ceva. Şi aici mă refer la autorităţi. Eu, ca plătitor de taxe şi impozite, am pretenţia ca aceste probleme să fie rezolvate de autorităţi. S-au dus vremurile când munca patriotică era la modă. Am cules struguri, porumb, cartofi şi am dat la sapă, voluntar, înainte de 1989, pentru câteva generaţii. De ce să fiu obligat, eu, care plec dimineaţă şi vin seară, care cresc doi copii, care, repet, îmi plătec taxele şi impozitele, ce nu sunt deloc puţine, să ies să fac din nou voluntariat? Pur şi simplu nu vreau.
Marian, un coleg de la Sport 1, un puşti dotat cu un bun simţ peste medie şi cu un altruism exagerat, îmi spunea aseară că se pregăteşte să plece la deszăpezire, în Buzău, undeva, alături de mai mulţi suporteri ai Stelei. El zice că sunt suporteri spălaţi, nu ăia de au spart magazinele între Unirii şi Universitate acum o lună şi care s-au bătut cu jandarmii. Şi îl cred. Mi-a cerut chiar să cotizez, dacă vreau, la fondul lor.
Probabil că l-am dezamăgit refuzând, ba mai mult, spunându-i că asta nu ar trebui să fie treaba noastră, ci a autorităţilor, care nu fac nimic pentru cetăţean, dar care stau cu mâna întinsă atunci când sunt depăşite de situaţie. Autorităţi care n-au niciodată strategii în astfel de situaţii. Li se rupe, mai pe româneşte de cetăţean 365 de zile pe an. Indiferent de anotimp. Au însă idei atunci când fură cu neruşinare, când îşi plătesc notele de plată restante.
Situaţii de genul celor care se întâmplă în aceste momente în ţară aduc în faţă fel de fel de indivizi, avizi de publicitate, avizi de căpătuială de orice fel. Citeam chiar la noi în ziar ieri când eram de serviciu cum toate ţoapele şi toţi găinarii se lăudau cu actele lor de caritate. Păi dacă faci un act de caritate, îl faci discret, nu ca gigi becali, care nu scoate un ban din buzunar dacă nu are în jurul său zece camere tv, 563 de reportofoane şi 45.983 de ziarişti. “Doar atâţia sunteţi?”, spunea el, acum câţiva ani, dezamăgit de numărul, în opinia lui, mic de jurnalişti prezenţi la una dintre acţiunile sale filantropice.
Dacă vreau să-mi amintesc despre solidaritate la români, îmi amintesc invariabil de vremurile dinainte de 1989. Îmi amintesc de cutremurul din 1977, când mama mi-a dat o bancnotă de 50 de lei, cu Alexandru Ioan Cuza pe ea, parcă o văd şi acum, să o donez la şcoală. Asta pe lângă câteva lucruri. Apoi de vizita unor copii din Craiova, sinistraţi, la noi, la Ploieşti. Clasa lui frate-miu, parcă, a făcut parte dintr-un astfel de program. Atunci am auzit prima oară de Brazda lui Novac. Ăsta e un cartier din Craiova.
Ştiu, m-am dezlănţuit. Poate bat câmpii, nici nu mai contează. Nu sunt imun la suferinţele semenilor mei, am mai spus-o. Am devenit însă imun la nesimţire, la puturoşenie. Neamul ăsta are atât de multe episoade ruşinoase în istoria sa, încât e puţin probabil să spui că astfel de defecte sunt doar nişte chestiuni fortuite. Nu, vă spun eu, e ceva genetic. Suntem învăţaţi să cerem ajutor, să cerşim orice, inclusiv compasiune. Ne place spectacolul, iubim autoflagelarea. Nu e cel mai nimerit termen, dar ăsta mi-a venit în minte.
Staţi să vedeţi că va trece zăpada şi vor veni inundaţiile! Atunci să te ţii!
Butonez telecomanda. Mă uitam la finala Cupei Africii pe Naţiuni. Acum însă e pauză. Pe Antena 3 e băiatul ăla care vorbeşte mai mult decât invitaţii, gâdea parcă îl cheamă. Doamne, ce mană cerească e pentru astfel de oameni această iarnă, pe care au transformat-o în apocalipsă. Îmi vine să vomit. Mâine mă duc la ziar. Mai bine de zece ore în urechi îmi vor răsuna, din cele zece televizoare cu volumul la maxim, doar vocile isterice ale politicienilor şi ale moderatorilor, ale reporterilor trimişi pe teren să aducă groaza în casele oamenilor, ale … Doamne, Dumnezeule…