Ca să fiu realist, din punctul meu de vedere (vorbesc, aşa, ca politicienii!), Sport 1 s-a închis demult. Canalul ăsta de sport a murit în momentul în care cei care îl păstoresc au decis să înlocuiască transmisiunile sportive din timpul zilei, atenţie (!), între orele 08.00 şi 22.00 (!!!), cu desene animate pentru copiii electoratului PSD, adică pentru copiii cu probleme. Şi e ceva de atunci.
Sport 1 Ungaria va fi deconectat de la aparate, dacă am înţeles bine, miercuri, 5 noiembrie, adică peste două zile. Adus în moarte clinică în cel mai pur stil românesc, canalul unguresc îşi va da astfel obştescul sfârşit după, staţi să fac socoteala, 8 ani de emisie. Sau 9? Nu mai contează.
Pentru mine, Sport 1 a reprezentat o lecţie de viaţă. Încă una! Un loc de muncă unde m-am dus de cele mai multe ori cu plăcere. Un sanctuar căruia i-am adus drept tribut nopţi nedormite (nenumărate), mii de ore de muncă, alergătură, stres. Iar el, postul unguresc adică, mi-a dat în schimb ceea ce trebuie să-i dea un angajator serios “amploaiatului” său. Bani, adică.
Am fost primul om care a pus voce la Sport 1! Ţin minte, pe un program cu rezumatele unei etape din Portugalia! Apoi, ceva mai târziu, am fost primul a cărui voce a mers la Budapesta pe fibră! Pe fibră, tati! Aş fi vrut să fiu şi ultima voce pe post…
Sport 1 a fost o experienţă. Încă una. O experienţă în care am descoperit o mulţime de lucruri. Şi bune şi rele! Altele mi-au fost confirmate. Şi bune şi rele!
Perioada de colaborare cu Sport 1 Ungaria a fost, pentru mine cel puţin, încă o confirmare a faptului că cei mai mulţi dintre români vor să câştige ca în Vest, dar muncind ca în România lui Ceauşescu. Sau a actualilor guvernanţi. Adică la mişto şi mânaţi de “motto”-ul atât de drag românilor: “Las’ că merge şi aşa”…
Sport 1 va reprezenta un capitol aparte în autobiografia mea. Am să scriu mai multe despre Sport 1 atunci.
Am să le mulţumesc însă, încă de pe acum, unor oameni. Lui Andi Vilara, omul care m-a adus la Sport 1 fără ca între noi să existe vreo legătură de rudenie sau orice altă relaţie, fără să fi băut vreodată măcar o bere împreună. Şi lui Patrick Balogh, fratele meu de la Budapesta, pe care, după ani în care doar ne-am vorbit, fără să ne vedem, am avut onoarea să-l cunosc. Şi chiar să ne îmbătăm, din prietenie, într-o cârciumă din Budapesta. Un fel de Pam Pam, dar în care puteai asculta muzică LIVE.
Vreau să-i mulţumesc şi domnişoarei, care între timp a devenit şi doamnă (!), Andrea Tóth, cea care ani la rând mi-a tradus super-emisiunile “KO TV”. De “KO TV” îmi va fi dor! Şi de Andrea!
N-am uitat nici de colegii de aici, din Bucureşti. Nu îi enumăr pe cei de care îmi va fi dor. Ca să nu omit pe careva. Se ştiu ei!
PS: Am înţeles că săptămâna asta, poate chiar miercuri, se va organiza un priveghi. Toţi cei pentru care Sport 1 a însemnat ceva am decis să ne întâlnim, să conducem pe ultimul drum încă un proiect străin ucis de România Pitorească!