„Unde te duci, tati?”, mă întreabă fetele mele, în timp ce fiecare înfulecă un sandwich pregătit „ad-hoc” pe o băncuță din fața „Megaimajului” de pe „Iancu de Hunedoara”. „La meci, tati, la meci”, răspund mândru. „Ce meci?”, vine întrebarea firească. „Joacă Steaua cu niște turci”, le satisfac eu curiozitatea. „Cine sunt? Fenerbahçe? Beșiktaș? Galatasaray?”, parează Alexandra, care e tobă de fotbal. „Nu, tati, Osmanlıspor”!
Alexandra face ochii mari! „Nici eu nu știu cine sunt ăștia, tati”, o liniștesc. După ce suntem certați de mama fetelor pentru că, citez, „mâncăm ca țiganii în parc”, mă îndrept spre Piața Victoriei, ca să iau metroul spre „Muncii”.
Osmanlıspor! „E fosta Ankaragücü”, mă lămurește un coleg de breaslă, unul dintre puținii jurnaliști prezenți aseară la masa presei Arenei Naționale, acolo unde se joacă meciul. Nu sunt prea convins că ăștia de la Osmanlıspor sunt urmașii celor de la Ankaragücü, dar tac. Nu îmi place să mă contrazic atunci când nu sunt sigur de realitate!
În jurul Arenei Naționale e liniște. Pe „Maior Coravu” circulă cine vrea. Șoferii nu mai sunt opriți de poliție la intrarea pe celebra stradă bucureșteană. Intru în stadion fără probleme. Aș fi putut avea în geanta în care se află laptopul cel puțin un focos nuclear, cinci grenade și un kalașnikov!
Doar lumina nocturnei te duce cu gândul că în interior se întâmplă ceva. Liniște. În parcarea arenei sunt o mulțime de limuzine, parcate mai mult sau mai puțin regulamentar. Imensitatea stadionului face ca numărul de spectatori prezenți la ultimul meci în Cupa UEFA al „celei mai iubite echipe din România” să pară infim. „Cred că-s o mie, cel mult”, îi șoptesc colegului cu Ankaragücü! „Nu, tati, sunt mai mulți”, îmi răspunde acesta.
La masa presei îi recunosc pe Emil Grădinescu, transmite pentru Dolce, pe băieții de la Pro TV, pe „inegalabilul” Ilie Dobre, pe foștii meci colegi Mugur Băileșteanu și Tavi Cojocaru, dar și pe frații Țone, Marius și Adrian. Ăștia doi, frații Țone adică, sunt gemeni, dar nu seamănă unul cu altul. Sunt doi dintre cei mai buni jurnaliști de agenție pe care i-am cunoscut în 20 de ani de presă. Mai sunt câțiva „jurnaliști”, dar nu îi cunosc. Nu scrie nimeni, nu notează nimeni absolut nimic.
Începe meciul! Turcii de la Osmanlıspor sunt încurajați de câteva zeci de suporteri. Sunt, probabil, proprietarii de șaormării și de magazinașe din București.
Steaua nu joacă nimic. Turcii, de fapt nu sunt decât câțiva „ieniceri” în echipă, restul străini, evoluează cu o ușurință dezarmantă. Mai și marchează. Osmanlıspor intră la pauză cu 1-0 pe tabelă.
Ziariștii de la masa presei, ăia puțini, cad de acord că acesta e cel mai prost joc al Stelei din 1947 încoace. „Mai e până la final, zic eu”, știind că, sincer nu îmi doresc asta, dar se întâmplă, port de obicei noroc Stelei.
Iar inevitabilul se produce: Steaua întoarce rezultatul și se impune cu 2-1, păstrând șanse reale de calificare în primăvara Cupei UEFA. Unul dintre goluri, tocmai cel al victoriei, a fost marcat de Gabi Tamaș, despre care un hâtru spunea că s-a lăsat de băutură. „În după-amiaza meciului”, precizează omul!
Băieții de la Osmanlıspor mi s-au părut morți după pauză. „Or fi jucat la pariuri”, comentează unul din dreapta mea. „Au jucat pe dracul”, răspund.
Mă îndrept spre casă. E frig. Abia acum simt frigul. Se circulă lejer. Am înțeles că au fost în jur de cinci mii și ceva de oameni. E ceva, pentru o echipă ce și-a pierdut demult identitatea.
Ajung acasă și mă așez la un pahar de vorbă cu vecinul Bogdan. „Ți-ar meciu’ al dracu’… M-ai făcut și pe mine să mă uit”, îmi zice Bogdan, care nu prea le are cu fotbalul. „Păi, n-a fost frumos, tati?! N-ai văzut cum au întors băieții rezultatul?”, îi zic.
„Auzi, tati, lasă-mă cu fotbalul românesc”, spune vecinul meu încheind abrupt divagația pe teme fotbalistice.