Unii spun despre el că e nebun! Că a luat-o razna cu alergatul, transformând o simplă pasiune într-o adevărată obsesie.
Dar chiar şi cei care cred asta rămân muţi, cel mai probabil din admiraţie (chiar dacă nu recunosc!), atunci când află ce a mai făcut omul meu!
“Omul meu” e un fel de a spune. Stelian Larga nu e “omul meu”, dar îmi place să-i spun astfel, un tip trecut de 40 de ani, pe care îl cunosc, un om cu toate capriciile acestei vârste, care, pur şi simplu, încearcă să îmbine utilul cu plăcutul.
Poate a avut şi noroc în viaţă, dar până la urmă realizările sale extraprofesionale nu reprezintă altceva decât ambiţie dusă la extrem. O ambiţie ce multora dintre noi ne lipseşte cu desăvârşire. Doar avem impresia că o avem, dar ne minţim.
“Forrest Gump”, aşa l-am poreclit acum vreo doi ani, la începuturile carierei sale de alergător amator. Cunoscându-l, ştiam că nu se va limita doar la alergările din Parcul Herăstrău. Ce, eu nu alergam zilnic prin “IOR” anii trecuţi? Indiferent de vreme.
Ţin minte că, într-o dimineaţă, ştiu că e de necrezut asta, dar, jur, aşa a fost, am dat o tură de “IOR” fără să văd o faţă umană! Doar câini vagabonzi, raţe sălbatice, pescăruşi derutaţi, iarbă, pomi şi asfalt. Am crezut la un moment dat că sunt unicul supravieţuitor al unei apocalipse pe care o aşteptăm cu toţii şi care sosise, în sfârşit (!), fără ştirea mea. N-am să uit senzaţia aia niciodată. Dar chestia cu alergatul n-a ţinut.
Acum alerg doar după “311”, după “101” şi după Metrou.
Omul meu trecut de 40 de ani, despre care am scris anul trecut în Evenimentul zilei (culmea, materialul a apărut după ce îmi încheiasem conturile cu ziarul!), şi-a dezvoltat pasiunea, iar ieri a alergat “Marathonul de la Boston”!
“Marathonul de la Boston”, tati! Mulţi îl felicită pe omul meu, fără să realizeze însă dimensiunile performanţei sale.
Eu, care am transformat în pasiune pură o profesie din care unii chiar s-au îmbogăţit, ştiu bine ce satisfacţii îţi aduc astfel de momente când iei totul pe cont propriu, iar lumea te crede nebun. “Boston”-ul omului meu îmi reaminteşte de “Lisabona” mea de anul trecut. Nu, n-am alergat la Lisabona, ci am avut şansa să văd acolo, “live”, după aproape 20 de ani de meserie, o finală de Liga Campionilor la fotbal. Ştiu, pentru mulţi nu pare o mare brânză, dar pentru mine e!
Gata, mă opresc aici, că iarăşi am luat-o pe arătură!
Închei prin a-l felicita pe omul meu! Îl felicit pentru modul în care îşi îngrijeşte “viciul” şi pentru exemplul său. Niciodată nu e prea târziu să-ţi arăţi şi să arăţi de ce eşti în stare.
Bravo, Stelian! Stelian Larga! Eşti un învingător!