Ori de câte ori calc prin Agronomie, inevitabil mă întâlnesc cu Nostalgia. Fetiţa asta îmi iese în cale încă din staţia de autobuz, de la Muzeul Satului. Încerc să o evit. Mă fac că nu o văd. E prea târziu însă. Aleargă în jurul meu ca o dansatoare apucată de streche. Mă ciupeşte, mă atinge. Şi râde într-una. Râsul ei e însă sincer. Bucuria revederii nu e falsă. Încerc să mă ţin tare în continuare, să joc un pic de teatru. Degeaba. În cele din…