“Teatru Radiofonic” şi puţin “Fotbal minut cu minut”

Am descoperit săptămânile trecute, spre ruşinea mea, abia acum, că pot asculta teatru radiofonic pe un site, trilulilu se numeşte. Habar n-aveam. Şi am dat “căutare” imediat la “Steaua fără nume”, de Mihail Sebastian, cea mai dragă mie dintre toate piesele ascultate vreodată la radio. Nu e distribuţia cea veche, pe care o ascultam odinioară, dar e la fel de reuşită. Şi tot cu Radu Beligan în rolul profesorului Udrea.

Am descoperit că poţi asculta “Vicleniile lui Scapin” de Moliere, “Titanic Vals” de Muşatescu, dar şi “Rusalka” de Puşkin, ori “Crima din Orient Expres” de Agatha Cristie.

Înainte de 1989, teatrul radiofonic era una dintre principalele surse de hrană culturală. Am avut întotdeauna teatru bun la Ploieşti, aşa că atunci când vroiam să văd o piesă bună aveam unde să îmi potolesc foamea de frumos. Mai veneam şi la teatrele din Bucureşti, pe vremuri organizându-se excursii în acest sens. Dar teatrul radiofonic era prietenul meu cel mai bun. Venea seara alături de mine. Nici măcar nu bătea la uşă. Se furişa, aşa, nu mai el ştie pe unde, iar în câteva minute, casa se umplea de personaje, care mai de care mai interesante.

Ţin minte că ziua de teatru radiofonic era luni, iar ora, sper să nu greşesc, undeva după ora 8 seara. Chiar 9. Parcă auzeam: “Banggggg”, un gong prelung, după care o voce plăcută, bărbătească, anunţa: “Teatru radiofonic”. Niciodată nu ştiam ce piesă urma să fie difuzată, aşa că aşteptam cu sufletul la gură ora teatrului radiofonic. Închideam lumina în cameră, închideam de asemenea ochii, şi ascultam. Era o senzaţie pe care n-am mai încercat-o din acea perioadă. Şi intram rapid în pielea personajelor. A doua zi comentam cu prietenii, ori cu mama, despre ceea ce ascultasem cu o seară înainte.

Caut, de când am descoperit secţiunea de teatru radiofonic pe trilulilu, fără nici un rezultat însă, “Peripeţiile bravului soldat Švejk”, după romanul lui Jaroslav Hašek, un roman pe care l-am recitit ultima oară anul acesta. Rolul lui Švejk l-a jucat în piesa de teatru Grigore Vasiliu Birlic. Nu îl găsesc pe niciun site. Între timp am mai învăţat şi eu să caut pe net.

Era să uit! Pe vremuri exista şi teatru radiofonic pentru copii. Sincer, s-ar putea să mai existe şi astăzi, dar cine mai ştie? Au apus acele vremuri, când nu doar piesele de teatru radiofonic erau ascultate pe întuneric, în frig, cu ochii închişi. Tot aşa ascultam meciurile de fotbal. Şi ne imaginam noi cam pe unde e mingea şi cum joacă ai noştri. Trebuie să caut prin casă, prin puţinele lucruri pe care le-am mai recuperat de la Ploieşti, o casetă pe care am înregistrat meciul Anderlecht – Petrolul, 2-0, din 1990. Măcar o repriză şi tot mai am.

Am mai scris parcă despre faptul că, uneori, căutând pe “medii”, pe “scurte”, mai ales, prindeam meciurile pe care nici bulgarii nu la transmiteau. Aşa am ascultat un meci al României, disputat în Portugalia, prin iarna lui 1985. Meciul acela în care Hagi a intrat pe final, deşi avea temperatură, şi a marcat golul victoriei. Eram într-a XII-a. Ştiam că România trebuia să joace în Portugalia, iar în acea noapte am căutat până am prins meciul. Era amical, aşa că pe România 1 nici vorbă să-l difuzeze. Şi l-am ascultat în portugheză. M-am distrat ascultând cum erau pronunţate numele jucătorilor români de către comentatorii portughezi. A doua zi, în autobuzul cu care făceam naveta la Valea Călugărească, “i-am spart” pe băieţi când le-am spus scorul şi marcatorii. Lăcătuş, de două ori, şi Hagi pentru noi. Nici radioul naţional nu dăduse ştirea, iar pe drumul dintre Ploieşti şi Valea Călugărească se ştia deja!

Apropo de meciuri. Când nu mergeam în deplasare după Petrolul, iar asta se întâmpla destul de des, nu era ca acum, ne strângeam toţi în jurul radioului, fie în curte, fie în vreun apartament, şi ascultam etapa. Pentru cei care nu ştiu, etapa se disputa pe vremuri, adică toate meciurile, la aceeaşi oră! Simţeai fotbalul cu adevărat. Acum, o etapă se joacă de vineri, până luni…

Acasă, pe stadionul “Petrolul”, dacă aveai un radio la tine, te transformai într-o mică vedetă. “Puştiule, ia zi, tată, cât e la Târgovişte?”. “Dar pe Republicii”. “Cît e mă la Rapid”. “Şi zici că Steaua a avut iar penalty?” Toată lumea vroia să fie la curent cu ceea ce se întâmpla pe celelalte stadioane. Astăzi, în campioanatele puternice, cele mai multe partide se jaocă la aceeaşi oră. Ca la noi, însă, la nimeni.