Petrolule, iartă-mă! Iartă-mă că te-am trădat ieri în favoarea Craiovei. Să ştii însă ceva: te-am trădat, dar nu te-am înşelat. N-am să o fac vreodată.
Te-am lăsat singur la Târgu Mureş pentru că am avut, aşa, un “filing” că te vei descurca şi fără mine. Şi ai făcut-o.
Şi, să mai ştii că nu mi-a fost uşor să mă aflu departe de tine. Trebuia însă să merg la Craiova.
Craiova e echipa aia căreia, la începutul anilor 70, i-am cedat antrenorul, pe Constantin Cernăianu, ca să câştige şi ea primul său titlu din istorie. Merita, să ştii. O spun acum la patru decenii distanţă.
Trebuia să ajung la Craiova pentru că acolo s-a scris, ca şi la Ploieşti, istorie. S-a scris şi ieri. Bătrânul “Central” a intrat în legendă, aşa cum la noi, în Republică, bătrânul “Petrolul” i-a făcut loc, că aşa e în viaţă, noului “Ilie Oană”.
Am simţit că trebuie să fiu acolo. Nu, nu din egoism, ci, dacă e s-o spun pe aia dreaptă, din bun simţ. Şi, să ştii, n-am fost singur. Au mai fost prezenţi la acest meci, al cărui rezultat nu conta şi nici nu va conta vreodată, mulţi asemeni mie. Vreo câteva zeci de mii.
Şi am descoperit în mulţimea aia câţiva oameni cărunţi, chiar mai cărunţi decât mine, contemporani cu perioada despre care vorbeam la început, cea cu Cernăianu.
Şi să mai ştii că am dat mâna cu nişte băieţi de care Oltenia e tare mândră. Pe unul îl cheamă Rodion Cămătaru. Am dat mâna şi cu Gabi Boldici, cu Gheorghiţă Geolgău, cu Nae Tilihoi. Era pe acolo şi Ilie Balaci. Unul blond! Era blond, adică, pe vremuri. Îi ştii, Petrolule! Au jucat toţi pe bătrânul nostru stadion. Ce băieţi! Ce vremuri!
Şi ştii ce m-a bucurat cel mai mult în excursia asta la Craiova? M-a bucurat faptul că am redescoperit că lumea trăieşte fenomenul ăsta căruia englezii i-au zis football ca la noi, în Republică. Iar suferinţa noastră e comună. E trist, dar e frumos.
Oamenilor care aseară, ca şi acum 40 de ani, ca şi acum 30 de ani, au venit din toată Oltenia pentru a fi alături de echipa lor li s-a promis un stadion nou. Ăştia de-au promis nu sunt însă cei mai serioşi oameni. Nici nu au cum să fie. Ăştia vin din spectrul politic, nu din cel cotidian. Ăştia vor să facă stadionul doar pentru că îi obligă mersul lucrurilor, nu că s-ar gândi la oameni. E ca peste tot, Petrolule.
Dacă ar trăi măcar o seară, ca aia de ieri, printre oameni, ar înţelege poate adevăratele bucurii ale vieţii. Ar face mai multe stadioane, mai multe săli de sport, mai multe spitale, mai multe teatre, mai multe …
Aş fi vrut ca Universitatea Craiova să bată aseară şi să joace finala cu tine. Doamne, ce frumos ar fi fost. Îţi dai seama?! N-a fost să fie, din păcate.
Şi, ca să nu uit, aseară, pentru a intra în atmosferă, mi-am cumpărat şi un fular. În culorile Craiovei. Nu îl voi păstra, însă. Îl voi face cadou unui fan al Craiovei, bun prieten de-al meu, care n-a avut şansa să fie acolo, la ultimul meci pe “Central”! Vezi, nu te-am înşelat. Doar te-am trădat puţin. Dar, sunt sigur, mă ierţi tu!