Am vrut să închid blogul. Am vrut să închid facebook-ul. La ce naiba să le mai ţin, dacă tot n-am activitate? N-am mai scris… staţi să mă uit… din 4 martie. Data aia cu cutremuru’.
Trebuie să fiu atent ce scuze găsesc, pentru că în ultima vreme, ori de câte ori am deschis gura mi s-a reproşat că mă plâng!
Azi, în România, ca subaltern, ai deschis gura = te-ai plâns! Să mor, dacă vă mint!
Aşa că am să încerc să nu găsesc explicaţii pentru faptul că n-am mai scris.
În schimb, am să explic de ce n-am să mai scriu de acum înainte. N-am să mai scriu, vorba vine. Probabil, n-am să mai am vâna, cum zic fotbaliştii, pe care am avut-o ani buni! De fapt nu o mai am de mult.
Îmi e dor de fetele mele. Îmi e dor de normalitate, îmi e dor de multe.
Zilele trecute, stăteam pe stradă, într-o staţie de autobuz şi mă uitam la maşinile care treceau prin faţa mea fără să mă bage în seamă. De fapt, şoferii, nu maşinile! Şi mi-am amintit de vremurile când aveam la ziar 20 de maşini, fiecare secţie câte una, şi nu zăboveai în nicio staţie de ITB mai mult de cinci minute, pentru că oprea o maşină şi te lua să te ducă la serviciu.
Habar n-am de ce dracului m-am gândit la asta.
Apoi mi-am amintit de vremurile în care ziarele erau ziare şi ziariştii, ziarişti! Ce vremuri…
Aud că Jurnalul Naţional se închide. Pe print, cel puţin. România liberă nu mai are sport de vreo doi ani… Adevărul… Adevărul a ajuns sub noi, sub Evz… Asta da victorie!
Şi astea-s toate ziarele serioase din România. Şi, atunci, încotro?
La dracu’ să ne ia…
Mulţi s-au retras la televiziuni. Adică la digi. Că aia e singura. Ok, ok, mai e dolce, dar cine o vede? Iar la televiziuni, dacă n-ai pe cineva, pe lângă altcineva… vorba lui Toma Caragiu… Îmi e scârbă… Asta e starea care mă încearcă acum.
În urmă cu vreo oră, puneam pe site o ştire, în care tăvăleam o televiziune de sport. Cipic, bunul meu prieten, m-a certat. Pentru a nu ştiu câta oară… “Cum naiba vrei să ajungi vreodată acolo?”, m-a întrebat el, pentru a … nu ştiu câta oară. I-am spus că nu mă interesează. Că ăsta sunt eu şi că sunt mndru că nu sunt obligat să-l pup în cur zilnic sau, mă rog, periodic, pe gigi becali, că nu sunt coleg de platou cu dinu vamă, cu memeu’ sau cu ăla de a fost ziarist, impresar, team manager, am şi uitat cum îl cheamă…
Mă uit înapoi. N-aş vrea să spun vreodată că mi-am pierdut vremea scriind pe acest blog, pentru că i-aş jigni pe toţi cei care au păşit peste pragul lui şi mi-au citit inepţiile.
Aş vrea însă, ca de mâine, să le scriu fetelor mele, nu chiar zilnic, n-am să pot, câte o scrisoare. Aş vrea să-mi scriu mie câte ceva. Aş vrea să îi scriu doamnei Anişoara câteva rânduri. Aş vrea să le scriu celor care în ultimul an nu m-au uitat, celor care m-au întrebat dacă am ce mânca sau dacă am nevoie de ceva, dar parcă mai mult celor care m-au uitat, celor care … Sunt mulţi, pe bune…
Nu ştiu când am să revin pe blog. Poate n-am să mai revin. Cine ştie… Scriu aici de ani buni, aşa că, pentru cei care m-au descoperit mai târziu, e marfă! Au ce citi!
Nu renunta, te rog mult! Aici e viata noastra! Daca nu mai scriem, aproape ca am… murit! Suntem inca vii, Adi! Te rog, continua! Scrie mai putin, dar continua! Poate vor veni alte vremuri, normale, cine stie? Noroc!
Cineva, singurul prieten care mi-a spus ca ma iubeste, iar eu am simtit ca este sincer, candva, nu de mult a scris asa….
Nu ştiu de ce, dar am impresia că blogul ăsta reprezintă un dezavantaj pentru mine. Scriu aici tot ce-mi trece prin cap, îmi deschid sufletul, sunt sincer, îmi arăt slăbiciunile, îmi strig nemulţumirile, îmi proiectez gândurile. Şi toate astea tocmai acum, într-un moment în care am constatat că mulţi dintre noi au devenit mai egoişti ca oricând, mai închişi ca niciodată, mai răi ca până acum. Fiecare şi-a confecţionat câte o vestă, aşa, ca alea antiglonţ. O vestă anti-sentimente, anti-bun simţ, anti-stres. Iar eu, ca de obicei, fac opinie separată.
Zilele trecute, încă o cunoştinţă m-a certat pentru opiniile mele, expuse cu atâta entuziasm şi cu atât de multă determinare pe blog. “Eşti nebun? Chiar trebuie să faci asta?”, m-a întrebat, la finalul monologului, amicul meu. Nu i-am răspuns. Am tăcut mâlc. Am înghiţit în sec şi am înjurat printre dinţi. Nu pe el, Doamne fereşte. Nu ştiu dacă nu cumva înjurătura mi-am adresat-o tocmai mie. “O merit?”, m-am întrebat ulterior, când am constat, fără dubii, că îl înjurasem pe Adi Dobre. Pe ăsta de scrie aici pe blog tot ce îi trece prin minte, deschizîndu-şi sufletul şi cufărul cu amintiri.
…
Adineauri m-am întors de afară. Am tras o ţigară la capătul holului, privind prin spaţiul îngust dintre cele două scări ale căminului la ploaia care nu mai conteneşte. Eram hotărât să mă întorc la masă şi să şterg tot ceea ce am scris până acum. Dar m-am cotit! Nu vreau. Nu vreau să mă schimb. Vreau să rămân acelaşi. Adică ăla care scrie aici tot ce-i trece prin cap, ăla care îşi deschide sufletul, e sincer, îşi arătă slăbiciunile, îşi strigă nemulţumirile, îşi proiectează gândurile
….
Şi mai am ceva ce nu au toţi ăia care mă consideră un inadaptabil condiţiilor de mediu actuale: am curaj. Am curaj să scriu. Am curaj să stau drept, să-mi apăr punctul de vedere. Am curaj…
Am învăţat să fac haz de necaz, mai ales când anumite chestiuni nu depind numai de tine. Uite că îmi revin! Ies din butoiul cu melancolie şi încerc să mă bucur de adevăratele valori ale vieţii. Pe bune! “Profesore, bani are şi ţiganii”, îmi spunea adesea Valeriu, Dumnezeu să-l odihnească, atunci când rămâneam fără fonduri. Râdeam şi ne făceam de lucru ca să mai uităm. Eu mereu îmi găsesc câte ceva de făcut aici, pe blog. Pierd ore, nopţi, dar important e că mă simt bine.
“Ce e tati cu tine?”, mă întreba cineva mai pe după-amaiză. “Habar nu am. Vreo depresie specifică vârstei”, i-am răspuns zâmbind, dar n-am reuşit să-l conving. “Tati, şi eu sunt la fel. Am aşa o stare de căcat. La mine e chiar depresie. Sunt sigur că şi la tine e la fel, dar îţi e ruşine să recunoşti”, îmi spune mai tânărul meu amic. Tac, nu recunosc absolut nimic.
Ceva, ceva e, asta e sigur. Dar nu ştiu cum să-mi definesc starea. D’aia am şi băgat-o p’aia cu butoiul cu melancolie. Sună mai omeneşte, parcă.
Cât scriu aici, pe blog, totul e în regulă. Când n-am să mai scriu, va fi clar!
Nu ai voie sa renunti, sunt prieteni mai vechi si mai noi care te asteapta aici in fiecare dimineata…..si tie iti face bine sa vorbesti cu ei…si sa te plangi si sa te lauzi…prietenii adevarati te asculta si te sustin in orice situatie
M-a surprins lipsa ta de pe blog. Daca nu in fiecare zi, macar o data la 2 zile intram sa-ti citesc opiniile. Nu am prea multe bloguri care sa-mi faca placere sa citesc. Si tu ce faci ? Imi iei din putinile bucurii care mi-au ramas intr-o societate tot mai putin inteleasa.
Cat despre ziare, total de acord cu tine. Ziaristii, dar mai ales managementul aplicat de catre cei ce conduc ziarul, au dus la moartea presei scrise de azi. Nu mai exista ziar serios in Romania. Au trecut vremurile cand ma abonam la ziare si faceam colectii ale acestora, colectii ce exista si astazi si uneori le rasfoiesc cu si mai mare interes ca altadata.
Lucian ,stii citesc de putina vreme tot ce scrii si chiar l-am întrebat pe dragoş trestioreanu de ce nu mai scrii,continua