“Tati, mâine jucăm la Colibaşi, cu Mioveniul. Vii cu noi?”, aud vocea prietenului Ionel Preda la celălalt capăt al firului. “Vin, tati! Cum să ratez un asemenea derby?”, îi răspund celui poreclit Johnny, un om care îşi cheltuie pentru fotbal puţinii bani de care dispune.
Johnny sprijină juniorii de la Comprest gim, care evoluează pentru divizionara B CS Baloteşti. De multă vreme. Şi fără vreun beneficiu. Îi ajută pur şi simplu. Pentru că e băiat!
Deşteptătorul îmi dă trezirea la 6.00 AM. Trag o înjurătură, după care mă ridic din pat şi o pornesc spre budă. În drum, pun ibricul pe foc. Uit însă să dau drumul la butelie.
Mă uit din nou la ceas şi realizez că azi sunt solidar cu fetele mele, care se trezesc în fiecare dimineaţă la ora asta ca să ajungă la şcoală, la Bucureşti.
Privesc lung spre aragaz. Ce dracului, iar am rămas fără butelie? Doar luna trecută i-am făcut plinul! Învârt robinetul buteliei şi gazul izbucneşte în “ochi”! În câteva minute, cafeaua e gata. O beau în faţa calculatorului, în celulă. Îmi permit! Afară e cald, iar tâlharii ăştia de la RADET bagă la greu agent termic în calorifere spre disperarea celor mai mulţi dintre vecinii mei.
Pornesc spre metrou. Trebuie să ajung la “Preciziei”. De acolo se va pleca la 8.30 spre Colibaşi, unde se va juca derby-ul dintre CS Mioveni şi CS Baloteşti. De fapt, sunt două derby-uri, între juniorii A şi B. Pe mine mă interesează “A”-ul. Ăştia sunt ai prietenului Johnny. Copiii sunt antrenaţi de Fane Nofitovici, fost jucător, printre altele, la Petrolul şi Zimbrul Chişinău. Şi Fane e prietenul meu.
La Sălăjan, înainte de a intra la Metrou, cumpăr “Gazeta Sporturilor”. Doar merg la meci! N-am mai cumpărat-o de mult. Îmi scot ochelarii şi o răsfoiesc. Pe două pagini, singurul cotidian de sport din România încearcă să-mi explice, prin zece argumente, de ce FCSB a fost părăsită de suporteri. Şi mai aflu, oripilat de această dată, că “am pierdut un vice la UEFA”. Naşul, adică! Mircea Sandu, pe care l-aş condamna la moarte pentru genocid împotriva fotbalului românesc, ne spune că “dacă aş fi rămas preşedinte la FRF, ajungeam vice la UEFA”! Să moară mă-ta?!
Până la “Unirea” dau gata “Gazeta”. Şi sunt doar patru staţii. Până la destinaţie nu îmi mai rămâne decât să mă gândesc la nemurirea sufletului şi să mă zgâiesc la oamenii din tren.
La “Preciziei”, din instinct, nimeresc ieşirea care trebuie. Afară, vreo 40 de copii, copii vorba vine, că au între 16 şi 19 ani, sunt strânşi în grupuri-grupuri, ca nişte pui de găină. Unii râd, alţii cască şi blesteamă clipa în care au decis să se apuce fotbal. Mulţi au veste de fâş pe care scrie “CSB”. Adică CS Baloteşti.
Se “serveşte”, vorba fotbaliştilor, micul dejun. La botul calului, tati! Un covrig, un pateu, o ţigară!
Un aurolac bătrân le cere băieţilor bani. “Să-mi cumpăr şi eu o bere, tată”, motivează omul gestul său disperat. “Păi, bere, bre, la ora asta? De ce nu mănânci ceva?”, îi zic în momentul în care se apropie de mine.
“De mâncat mănânc mai târziu. Mă duc la biserică, că azi e Bunavestire. E sărbătoare. Fac rost de mâncare”, îşi argumentează moşul cererea pentru bere. Îi ghicesc vârsta. Are doar 52, deşi arată de 90. E din Malul Spart. S-a stabilit însă la Capitală. Doarme într-un garaj şi preferă să se chinuie prin Bucureşti decât să meargă acasă, la ţară. Zice că nu-l mai ţin picioarele. Se sprijină într-o umbrelă jumulită, transformată în baston.
Omul meu vorbeşte despre Dumnezeu! Îl combat! Se enervează, citându-mi din apostolul Pavel, din Ioan, parcă, şi zice că doar necuratul face ca oamenii să fie răi şi să sufere. Îl contrazic în continuare, şi iarăşi se enervează!
Îl las. A venit Johnny. E însoţit de Fane Nofitovici, antrenorul juniorilor “A”. Fane e în cârje. S-a operat la genunchiul drept. Sau la “genunchiul piciorului drept”, cum ar scrie sau ar comenta mulţi dintre băieţii care au pus presa sportivă pe butuci. Johnny e răcit. Mort!
Pornim cu toţii spre capătul tramvaiului, unde ne aşteaptă autocarul.
“Să nu fiţi mai mulţi de 48 că nu vă iau”, ne ameninţă şoferul. Nu suntem! Autocarul e “o chinezărie”, după cum mă informează şoferul, cu motor de Caterpillar, cu transmisie de Man şi cutie de viteză de Scania! Merge însă perfect. Ai dracului chinezi!
Ca de obicei în astfel de situaţii, urc ultimul în autocar. Ocup însă locul rezervat ghidului. Şi pornim spre Piteşti. Povestim, eu, Johnny şi Fane, de una, de alta. În discuţii intervine şi şoferul. Băiat, care învârte volanul de fix 21 de ani. Ştie data exactă când şi-a luat permisul!
Mă simt bine. Scrutez autostrada Bucureşti – Piteşti, prima din istoria României. Parcă aş fi în Germania! Sincer, îmi era dor de o deplasare. Ultima a fost la Chiajna, acum o săptămână.
Afară e frumos. În autocar e linişte. Fane Nofitovici, care a jucat inclusiv la Mioveni, ştie drumul. Ajungem la Colibaşi, care se recomandă ca fiind un “cartier al oraşului Mioveni”. În Mioveni, strada principală nu putea purta alt nume decât “Dacia”! Habar nu aveam, deşi, dacă m-ar fi întrebat careva, probabil că aş fi dat răspunsul corect.
Ajungem la Liceul Tehnologic din Colibaşi, locul unde urmează să se bată leii din Baloteşti! Locaţia mă lasă fără grai. Liceu, ateliere, cămine, o parcare imensă, curăţenie şi … şi două terenuri mari de fotbal, unul artificial şi un altul cu iarbă, plus alte câteva de antrenament. Sunt uluit. Vestiarele, impecabile.
La vestiare dau nas în nas cu Mihai Ilie, fost portar la Petrolul pe vremuri. Mihai mă îmbrăţişează. În ultimii ani ne-am auzit doar de Paşte şi de Crăciun, când ne-am urat reciproc. Mihai a rămas la Mioveni, unde a apărat în ultima parte a carierei lui, şi e om de bază acolo, la club.
Din vestiarul gazdelor iese un om cu părul cărunt, trecut de prima tinereţe, dar care se ţine bine. “Nea Radu, vă salut! Vă mai amintiţi de mine? Sunt Adi Dobre”, îl abordez pe omul cu care m-am văzut ultima oară anul trecut, pe 7 mai, la Cheile Grădiştei. Omul mă recunoaşte. Spre bucuria mea. Am vorbit doar de atâtea ori în cei aproape 20 de ani de presă. Ai mei, nu ai lui! E Marin Radu! Sau Radu II, câştigător al Cupei Campionilor Europeni cu Steaua în 1986! Eu îl ştiu însă de pe vremea când evolua la FC Argeş, alături de marele Gicu Dobrin, de Doru Nicolae, Zamfir, Cârstea, Stancu, Iovănescu.
Fane Nofitovici îşi bagă băieţii în vestiar. Începe şedinţa tehnică. Cei mai mulţi dintre copii mă cunosc. Fane vorbeşte ca un antrenor adevărat. Nu ştiu însă dacă oamenii săi înţeleg ceva. Sunt repetate la tablă apărarea, atacul, fazele fixe, tot. Am impresia că băieţii lui Fane şi ai lui Johnny n-au cum să piardă meciul. Sunt tobă de fotbal.
Ies la o ţigară. Îi zăresc pe oamenii lui Radu II. Nişte plăvani! “Tati, îi vezi cum arată?”, îl întreb pe Johnny. Mai aflu că în ultimele meciuri Mioveniul a bătut cu 14-0 şi cu 7-0. Superb!
Ieşim pe teren. Fane conduce în cârje încălzirea băieţilor. Fane al meu e imaginea fotbalului românesc, unul în cârje!
Mă uit la ai lui, adică la ai noştri (!), şi la cei ai lui Radu II. Şi îmi aduc aminte de vorbele lui Ion Gigi, prietenul meu de la Galaţi, care, acum mulţi ani, înaintea unui meci al Oţelului, privit de el din tribună din pricina unei accidentări, mi-a şoptit: “Îi scoatem din ghete. Simţi o echipă încă de la încălzire, după modul în care jucătorii îşi fac exerciţiile”.
Aşa şi acum, la Colibaşi.
Mă aşez pe banca oaspeţilor. Tot ultimul. Johnny stă în picioare la meci. Nu suportă altfel presiunea.
Partida începe apocaliptic pentru CS Baloteşti. Minutul 3 – penalty pentru gazde, corect acordat de centralul al cărui nume îmi scapă acum. Penalty-ul e transformat cu siguranţă! 1-0 pentru gazde.
Fane Nofitovici se agită pe margine, strigă la oamenii săi, care, însă, parcă-s surzi. Ţipă şi Jhonny. Mai subţire, că nu-l ajută vocea. Am mai zis, e răcit.
“Moldovene! Aleargă, moldoveneeee! Te omor, te calc în picioare”, strigă Fane la fundaşul său dreapta, care tocmai ce a fost depăşit în viteză de un adversar. Fane ţopăie într-un picior. A uitat şi de cârje. Îi ceartă, dar, în acelaşi timp, îi si încurajează pe ai lui. Degeaba, însă, se face 2-0!
Fane face schimbare. Post pe post. Schimbă unul dintre fundaşii centrali. Mijlocul Baloteştiului nu e în stare să ţină de minge. Pierde toate baloanele. Construcţia fazelor ofensive se rezumă la mingi lungi.
Îl remarc rapid pe fundaşul dreapta al gazdelor. I-a zăpăcit pe ilfoveni.
Până la pauză, Mioveniul mai marchează un gol. Sună telefonul. E Sorin Breazu. “Tati, minutul şi scorul”, zice el. “Stimaţi ascultători, e pauză la Colibaşi. Gazdele conduc cu 3-0 la capătul unei reprize în care au fost mai bune decât oaspeţii”, vine răspunsul de ziarist bătrân. Îl asigur pe Sorin că Baloteştiul îşi va reveni după pauză.
La centru terenului, acolo unde e locul observatorului, îl zăresc pe Mihai Ianovschi. Mă vede şi el. Îşi dă şapca jos, se închină şi zice: “doar unul ca tine putea să ajungă pe aici”. Mă simt măgulit. Mihai Ianovschi mă pupă şi mă întreabă de sănătate. Îmi mărturiseşte că mă ascultă la Eurosport. Nu mă citeşte pe blog pentru că “nu le am cu internetul, tată”. Întotdeauna am avut o relaţie sănătoasă cu omul ăsta. Şi acum regret că, în ciuda presiunilor, n-am reuşit să fac un interviu cu bătrânul Ianovschi, cu Leonte adică, înainte ca acesta să se prăpădească. “Adi, ştii bine, nu voia să vadă pe nimeni în ultimii ani”, zice profesorul.
Rămân alături de el pe aproape întreaga durată a reprizei a doua. Ne uităm la meci, discutăm despre jucătorii din teren, dar nu numai despre aceştia.
În tot acest timp, Mioveniul se dezlănţuie! Marchează gol după gol. Fane ţipă la arbitru, la ai lui, la toată lumea.
Nici măcar arbitrii n-au milă de Baloteşti. Am înţeles că-s de la Divizia B, adică scule! Mi se par aroganţi. De pildă, asistentul de pe partea noastră, care îşi plimbă fundul prin dreptul băncii de rezerve a oaspeţilor, se întoarce la un moment dat către bancă şi zice: “Nu mai ţipaţi! Staţi liniştiţi! Ce fault? Dacă era fault dădea domnul arbitru. Încetaţi cu gălăgia! N-aţi dat un şut pe poartă şi ţipaţi”. Omul e fabulos!
Mă întorc pe banca oaspeţilor. S-a aşezat şi Johnny. Ce să mai stai în picioare la 0-7?! Mai faci naibii şi varice!
La acest scor, Radu II şi Mihai Ilie, secundul său, ţipă la ai lor! Ce tare! Îşi ceartă elevii la 7-0!
Îmi aprind o ţigară şi trag din ea ca antrenorii ăia de mi-au marcat copilăria: Happel, Menotti, Bearzot!
Măcelul se termină! Jucătorii de la CS Mioveni se îmbrăţişează. Le-a fost frică de meciul ăsta câştigat în cele din urmă la pas. Claudiu Niculescu, antrenorul de la echipa mare, i-a urmărit şi el de pe margine. Jucătorii Baloteştiului pornesc spre vestiare cu privirea în pământ. Abia îşi târăsc picioarele. “Să moara mama, în viaţa mea n-am păţit aşa ruşine. N-am luat niciodată şapte goluri”, se tânguie unul dintre ei.
În drumul spre autocar mai dau de o fostă glorie a Argeşului: Telu Stancu! Ce băiat, ce fotbalist! Şi pe el îl ştiu de când eram copil. Şi cu el am avut o relaţie sănătoasă. Vorbim de una, de alta, dar tot la FC Argeş ajungem…
Ne pregătim să plecăm spre Bucureşti. La urechi îmi ajunge un zvon conform căruia un băiat de la CS Baloteşti i-a zis prietenului Ionel Preda: “Nea Johnny, mă las…”. La 19 ani, un băiat care se credea fotbalist cu doar câteva minute înainte zice că se lasă.
Dau de el şi îi spun: “Tati, să ştii că e mult mai uşor să renunţi decât să lupţi”. “E la fel de greu să renunţi la ceva ce îţi place”, vine şi răspunsul. Destul de inteligent, dar nu şi mulţumitor pentru mine!
“Bă, băiatule, ascultă la mine”, îl abordez din nou. “În afara ălora născuţi cu talent, ceilalţi au ajuns unde au ajuns prin muncă. Printr-o viaţă sportivă, prin reguli scrise şi nescrise, dar mai ales, repet, prin muncă. Pe vremuri, când jucam eu de exemplu, jucătorii se antrenau pe zgură. Pe zgură, tati, şi pe maidane de pământ. Şi nu se mai plângeau de condiţii aşa cum faceţi voi acum. Şi n-aveau tată internet, mulţi nici televizor, ca să dispună de material didactic non-stop şi de cea mai bună calitate ca acum. Problema fotbaliştilor din ziua de azi, a juniorilor ca voi, e doar a voastră, tati”.
Juniorul n-a zis nimic. A înghiţit în sec. Probabil m-a şi înjurat, dat ce mai contează.
Cunosc fotbalul juvenil din România. Şi nu de ieri de azi. Cu antrenori care n-au nicio treabă cu fotbalul, dar receptivi la şpăgi şi la ordine, fără interes din partea cluburilor, a nimănui.
Stau în celula mea din Mexic şi scriu despre experienţa de la Colibaşi. Aş scrie, divagând pe tema fotbalului juvenil, până mâine dimineaţă. Pe acordurile manelelor care răzbat de la o fereastră a blocului de vizavi. Întâmplător, pe masă, lângă laptop, am “Gazeta Sporturilor” de ieri, deschisă chiar la pagina cu materialul siropos despre regretul că Mircea Sandu n-a ajuns vice la UEFA. Morţii mă-tii, Naşule… Tot pe masă am nişte cărţi: “Alex Ferguson – Autobiografia mea”, “Eu sunt Zlatan” şi “Open. Autobiografie Andre Agassi”, cumpărate în seara asta cu utimii bani de pe card.
Cât de departe suntem de lumea adevărată.