Vai de presa noastră

Ţin live meciul Stelei de la Târgu Mureş. Îmi e scârbă, dar nu am ce face. O mizerie de meci, ca mai toate din Liga I în ultimii ani. Mă bucur când dă Ilyeş gol, mă bucur şi mai tare când Balaj lasă jocul să continue, deşi caporalii cer penalty la faza aia din prelungiri. Închid meciul pe online, după care butonez, să văd ce se întâmplă. Simt că animalul e deja în direct la una dintre televiziunile de nişă, care îi fac sex oral non-stop. Nu mă înţel şi îl găsesc rapid pe digi. Grobianul personaj din fruntea celui mai galonat club din istoria fotbalului românesc e lăsat liber să spună ce-l taie capul. Moderatorul, n-are rost să-i mai pomenesc numele, tace. Ceilalţi din studio tac şi ei, pentru ca mai apoi să îl perie pe infect, să îi dea apă la moară…

Asta se întâmplă însă de ani buni. Nici nu mai ştiu cine a inventat tolc-şourile astea unice în lume. Cred că începuturile îi aparţin sport.ro-ului, dar nu bag mâna în foc. N-am fost niciodată fan. Apoi, prin apariţia celorlalte canale de sport, s-a declanşat nebunia. A fost declanşată o competiţie pe cât de oribilă, pe atât de periculoasă. Jurnalişti de doi lei, jurnalişti cu nume, toţi laolată s-au întrecut în a-i pupa în cur pe “oamenii de fotbal”. Acele personaje intrate fraudulos în fotbalul nostru cel de toate zilele şi care şi-au cumpărat, mai întâi cu bani, mai apoi pur şi simplu cu “reitingul”, protecţia presei de tot felul.

Are dreptate Cipic când mă înjură şi mă face cu ou şi cu oţet atunci când vine vorba de presă, de jurnalişti, de educaţia pe care mass-media, în întregul său, o face acestui popor. Degeaba îi spun că mai sunt oameni în presa din România care îşi fac treaba corect, cinstit, că nici nu vrea să audă. O ţine pe a lui. Ultima oară când am abordat acest subiect a ieşit cu scântei. Chiar cu ameninţări de genu “de mâine nu mai avem ce discuta” sau “am încheiat orice prietenie”. De data asta chiar nu am vrut să cedez. Cum adică toţi, jurnalişti de presă scrisă, comentatori, etc suntem praf?  Am lăsat până şi modestia la o parte… Degeaba. Omul era atât de vehement, încât a trebuit pur şi simplu să mă ridic şi să plec.

Zilele trecute butonam. Se juca, cred că tot pe digi, Dinamo – FC Vaslui. La gsp tv, Robert Niţă, ajuns, Dumnezeule mare, moderator, avea emisiune. Nu avea voie să dea imagini de la meciul cu pricina. Ce credeţi că făcea omul? Comenta! “Mingea pe partea dreaptă la Rus. Intervine Hugo Luz, Vasluiul pleacă pe contaatac. Moţi are o intervenţie bună, etc, etc”. În tot acest timp, invitaţii, vreo patru la număr, printre care Leornard Doroftei (sincer, habar nu aveam ce caută Moşul pe acolo, pentru că e afon în materie de fotbal), vorbeau între ei, comentau imaginile de pe plasma pe care o vedeau numai ei. Era un haos. Nu îmi venea să cred… Am fugit înstantaneu pe alt canal, unul la care a trebuit să apăs mai întâi butonul verde de pe telecomandă şi să bag pinul ăla cu 4 de zero.

Nu vreau să îmi aduc aminte cum era presa asta a noastră acum peste un deceniu-un deceniu şi jumătate. Şi atunci erau hahalere, slavă Domnului, dar parcă era mult mai mult respect. Şi iar ajung la RESPECT… Acum, în condiţiile în care au dispărut o mulţime de ziare, piaţa muncii în presă s-a restrâns inimaginabil, iar interesele sunt enorme, spiritul de gaşcă a ajuns criteriu de bază în selecţia jurnaliştilor. Nici nu contează dacă te pricepi la scris, la comentariu, la alte alea, important e cu cine eşti tovarăş, pe cine pupi în fund, cu cine ţi-o tragi eventual. D’aia presa română colcăie de impostori. Rar mai auzi un comentariu bun. Posturile tv au fost invadate de analfabeţi, de oameni fără cultură generală… Paginile din ziare sunt pline de greşeli… Mulţi s-au retras din presă de scârbă. Au mai rămas însă şi nebuni, care şi-au dedicat acestei meserii cei mai frumoşi ani din viaţă, făcându-şi treaba cu cinste şi demnitate. Sunt astfel de oameni, se ştiu ei foarte bine, iar eu bag mâna în foc atât pentru priceperea, cât pentru corectitudinea lor.

Am lângă mine ediţia de duminică a ziarului The Daily Mail. Mi l-a adus Cipic de la Londra. Are 104 pagini. Nu m-a suprins, pentru că acum doi ani, când am fost cu fetele la Londra am văzut cu ochii mei că încă mai există presă scrisă Şi nu doar la Londra am văzut asta. Doar la noi auzi mereu placa aia cu “tată, presa scrisă e gata, onlineul e viitorul, că aşa e peste tot în lume”. Aiurea. La noi presa s-a dus pe apa sâmbetei singură, după ce a fost politizată. În aceste condiţii, lumea ce să mai citească? Unde naiba sunt anchetele de acum 6-8-10 ani? Dar reportajele? Şi uite aşa au trecut oamenii pe tabloide, cele care fac educaţia poporului în ultimii ani. Şi ne întrebăm, de ce se întâmplă atâtea nenorociri, de ce dispare bunul simţ, de ce respectul e catalogat drept defect…

Mă opresc aici, altminteri devin plictisitor. Parcă vă spun vreo noutate? Sau poate nu împărtăşiţi acelaşi punct de vedere cu mine. Doamne ajută.