Am băgat meciul România – Belgia pe online. Aşa că n-am avut încotro şi m-am văzut obligat să stau pe Antena 1 şi să mă “delectez” cu gafele lui Gardoş, cu hei-rup-ul şi cu bulanul tipic tricolorilor. În plus, mă aşteptam însă, a trebuit să ascult comentariul meciului. Deşi de ani buni mi-am format un reflex şi pot să mă uit la un meci fără să aud comentariul, acum, mărturisesc, mi-a fost imposibil să fac abstracţie.
A fost dezastru. Un dezastru anunţat, repet. Încă o dată mi-a venit să-mi dau palme constatând câtă şansă au unii care nu merită nici măcar să intre în vreo televiziune. Dar să mai şi lucreze, adică să comenteze. Multe televiziuni de sport s-au ridicat pe transmisii şi în niciun caz pe valoarea comentariilor, ori a altor calităţi pe care oamenii ăia trebuiau să le dovedească încă de la angajare.
Trăim însă în România, unde totul e posibil. Trăim într-o ţară în care spiritul de gaşcă, relaţiile, iau locul CV-urilor, al competenţei, al valorii.
Mi-am atras o mulţime de antipatii scriind ceea ce gândesc aici, pe blogul ăsta amărât, aşa că una-două în plus nici nu mai contează. Nu mă pot abţine însă atunci când văd, mă rog, aud, atâta lipsă de profesionalism.
Mă opresc, gata! E prea bine în Mexic, au dat drumul la căldură, ca să îmi fac sânge rău!