Sincer, am vrut să renunţ la a mai scrie despre ultima schimbare de la Petrolul. Şi până la urmă cred că am s-o fac. În primul rând că, de obicei, atunci când scriu despre Petrolul sunt subiectiv. E un reflex absolut explicabil. La mine, cel puţin.
N-am să-i iau apărarea lui Cristi Vlad, înlocuit cu un om care a dat în judecată clubul Petrolul după ce a fost dat afară acum câţiva ani şi, pe deasupra, un reprezentant de seamă al unor vremuri care, măcar în teorie, ar fi trebuit incluse la capitolul “de mult apuse”.
N-am să vorbesc despre prietenia mea sinceră cu domnul Cristi Vlad, un fel de Adi Dobre în variantă fotbalistică, adică un “fraier” care şi-a făcut întotdeauna treaba cu seriozitate, refuzând să pupe-n cur doar pentru că aşa e moda, că aşa o impun timpurile. “Noile timpuri”.
N-am să vorbesc nici despre oamenii din fruntea clubului Petrolul, de care, o spun răspicat, îmi e ruşine ca fan al acestei echipe.
N-am să scot vreun cuvinţel nici măcar despre antrenorul actual al Petrolului, nu ca să nu îi supăr pe alţii, ci pentru că omul nu înţelege “spiritul Petrolului”.
N-am să zic nimic nici despre saltimbancii care le-au cântat în strună, pentru o deplasare, ori pentru un simplu interviu, pe ăştia de se cred nemuritori la conducerea Petrolului.
N-am să scriu până la urmă despre nimic. Pentru că îmi e silă. Simt, aşa, o senzaţie ciudată, ca după o toxiinfecţie alimentară sau ca după o beţie cu vin prost.
Şi nu e bine să te bagi la scris atunci când nu te simţi în stare să trezeşti vreo emoţie.
Aşa că mai bine mă abţin. Acum. Dar o să-mi treacă greaţa asta sau mahmureala asta sau ce dracului o fi. Când? Habar nu am. Poate când ăia de găsesc mereu explicaţii vor avea probleme cu stomacul sau cu capul.