Vreau

În seara asta mi-am zis că Dumnezeu şi-a întors faţa către noi, românii. Şi-a adus aminte de noi. Plouă. Nici nu îmi vine să cred. Doamne, de când nu a mai plouat. Dar parcă ne interesează pe noi asta. Nu… Nu, noi avem treabă cu altele. Cu referendumul, cu…
Cred că sunt câteva luni bune de când n-am mai scris pe blog. Ce să scriu? Ştiţi foarte bine doar că sunt dependent de ceea ce se întâmplă în jurul meu.

Nici eu nu îmi pot explica acum această tăcere. Pur şi simplu n-am mai avut chef. N-am mai avut inspiraţie. Subiecte, să mă ierte Dumnezeu, am tot avut. Am, de fapt, în fiecare zi. Nu mă laud eu că sunt în stare să scriu un reportaj doar dacă ies să cumpăr pâine? Mă laud. Şi chiar aşa e.
N-am scris eu nimic despre bătaia încasată de Bute la Nottingham. N-am scris eu nimic de referendum, chit că habar n-am de politică. N-am scris nimic despre Petrolul, care de fapt nu mai e Petrolul. N-am scris eu nimic despre faptul că fetele lu’ tata au împlinit 8 ani şi că au luat premiul I cu coroniţă. N-am scris eu despre… Despre multe. Sau poate d’aia n-am scris, că s-au întâmplat atât de multe într-un timp relativ scurt.
De câte ori n-am deschis blogul… Şi când vedeam că , în ciuda tăcerii mele, sunt în continuare vizitat, mi se rupea inima…
Dar ce să fac? Despre ce să scriu? Despre faptul că locuiesc de două luni într-un ghetou? Că viaţa, de fapt nu ea, m-a despărţit de fetele mele? Că n-am avut puterea să trec nici măcar pe la mormântul părinţilor mei? Că mi-am pierdut orice speranţă privind însănătoşirea acestei societăţi? Că vreau să mă las de presă? Că m-am săturat de impostori, de nedreptăţi, de tot? Pe cine ar fi interesat? Sunt sigur că s-ar fi găsit cineva să spună că iar mă plâng…
Râdeam acum zece luni când eram îndemnat să rămân în Noua Zeelandă. Ce să fac eu acolo, când eu am treabă aici? În ultimele luni m-au cuprins însă remuşcările. Dacă aş fi ştiut ce mă aşteaptă la revenirea mea de la capătul lumii… Dar nici atunci nu cred că aş fi rămas.
Cui să-mi las eu fetele? Cum să le abandonez eu pe Ana Larisa şi pe Maria Alexandra? Că doar pentru ele trăiesc! Sper ca măcar cei care au copii să mă înţeleagă. Celorlalţi nu le cer decât clemenţă. Atât.
M-am reapucat de scris. Asta e bine. Am crezut la un moment dat că nu voi mai putea scrie nimic în afara unor ştiri de tot rahatul de pe urma cărora câştig o brumă de bani cu care să mă întreţin. Sincer, n-am sperat să revin pe blog. Am vrut, la un moment dat, să încep un jurnal, aşa, doar pentru mine. Mi s-a părut egoist. Şi, sincer, nu mă caracterizează.

Uneori simt nevoia să las ceva fetelor mele în primul rând, că, Doamne fereşte, într-o zi se întâmplă ceva cu mine. Şi n-aş vrea să crească spunându-li-se că tatăl lor a fost un beţiv care şi-a neglijat familia şi care n-a avut niciun ideal în viaţă aşa cum cel despre care credeam că-mi este cel mai bun prieten a spus despre mine. Oficial! Negru pe alb la tribunal…
Vreau însă ca fetele mele să continuă să creadă în mine şi să mă perceapă aşa cum sunt. Vreau în acelaşi timp să le arăt tuturor că n-am fost un fraier, chiar dacă în 16 ani de presă n-am prins decât un nenorocit de European, chiar dacă nu comentez la digi, chiar dacă nu sunt angajat la TVR, chiar dacă n-am luat nici măcar vreun premiu de presă în viaţa mea, şi că sunt mai mult decât un oarecare ce poate fi dat afară oricând, doar pentru că nu iese la număr atunci când se fac reduceri de personal.